Despre oameni, zapezi si viata mea… Martie 1954

In octombrie 1953, am venit pe lume… rod al dragostei parintilor mei, casatoriti cu fix 10 luni inainte…
In martie 1954, la nici 6 luni de viata, cand in Romania a fost cea mea grea iarna din epoca moderna, aveam sa ma imbolnavesc de o pneumonie severa si aveam nevoie urgenta de spitalizare, doar ca parintii mei locuiau intr-un sat, iar cel mai apropiat spital era la aproximativ 12 km distanta… Nu circula nimic, zapada avand pe alocuri chiar si 3 metri inaltime… Miscat peste poate de strigatele disperate ale mamei, tata, care dupa stagiul militar a ramas angajat civil intr-o unitate militara al carei comandant era un ofiter rus, pentru ca in 1954, rusii conduceau inca destule unitati militare strategice pe teritoriul Romaniei, a mers la respectivul comandat pentru a-i cere ajutorul… Era cam ora 10, seara… Respectivul comandant nu a stat deloc pe ganduri si a mobilizat o tancheta militara, un camion si 20 de Soldati, atat rusi, cat si romani… Tancheta a venit cu greu pana la casa in care locuiam, a luat-o pe mama care ma tinea strans la piept si apoi impreuna cu camionul si soldatii au plecat spre orasul unde se afla cel mai apropiat spital… Intreaga noapte soldatii, alaturi de tatal meu au facut partie cu lopetile pentru ca atat micuta tancheta, cat si camionul, sa poata inainta in noapte… si asta cale de cam 12 kilometri… Undeva, pe la 5 dimineata micutul convoi a ajuns la spital… Au urmat doua, poate chiar trei zile de agonie in care viata mea atarna de un fir de ata… dar, cu ajutorul medicilor si cu voia Bunului Dumnezeu, am fost salvat…
Multi ani dupa aceea, mama avea sa-mi povesteasca aceasta intamplare, care pentru ea a fost un miracol… un Miracol Dumnezeiesc… facut precm majoritatea miracolelor, prin oameni… un ofiter rus, niste soldati anonimi, romani si rusi deopotriva si niste medici dedicati si priceputi, dar mai presus de toti, Dumnezeu si ei… parintii mei…
Dupa cativa ani rusii aveau sa paraseasca Romania; intre timp eu, care crescusem in preajma salvatorilor mei si eram privit ca un copil de trupa am fost iubit si rasfatat de toti… Imi amintesc dintre rusi de un bucatar care facea cele mai bune bomboane fondante din lume, de doi dintre soldati care cantau foarte frumos… unul la o mica harmonica, iar celelalt la balalaika si bineinteles de tinerii pe atunci, soldati romani, prietenii, protectorii si salvatorii mei… doar pe el, pe ofiterul rus care a incuviintat salvarea mea, nu mi-l amintesc absolut deloc…
Sigur ca tot contextul istoric al acestei intamplari poate suporta infinite comentarii, doar ca pentru mine, aceasta intamplare este reala si foarte, foarte importanta.
Au trecut de atunci 69 de ani si vreau si acum sa multumesc unor oameni care nu mai sunt, sau poate ca unii dintre foarte tinerii soldati de atunci mai traiesc pe undeva si poate ca unii au povestit deja nepotilor lor cum au salvat ei cu multi ani in urma, viata copilului unui camarad… adica, a mea…

Viorel Simionescu / Bucuresti / 3 februarie 2023